day by day

Din când în gând

Cu ce mare ușurință găsim hibe în alţii. Cu câtă nonşalanță şi asprime aruncăm verdicte, tragem concluzii şi stigmatizăm. Ca nişte reali călăi, tăiem şi spintecăm în stânga şi-n dreapta tot ceea ce îndrăzneşte să rupă tiparul cu care am fost obişnuiţi, sau ne perturbă preţioasa noastră zona de confort. Odată ieşiţi de sub vraja copilăriei, unde sufletul încă nu e întinat, sistemul ne vrea dezbinaţi. Pentru că separaţi suntem mai slabi, mult mai uşor de prostit. Plăpânda femeie obedientă şi plăcută ochiului, cu voce duioasă de privighetoare are rolurile bine stabilite. Chiar dacă nu ni se spune pe şleau, dar uşor, treptat şi cu şiretenie ne e indus. E adevărat, absurda inegalitatea socială de acum optzeci de ani e pe ducă, dar nu total eradicată. Încă nu avem susţinere egală cu mai bărboşii noştri parteneri, angajatorii sunt încă terifiaţi la gândul unei potenţiale sarcini, abordând această problemă cu o insensibilitate aparte, iar noi, ca nişte şoricei tăcuţi, trebuie să ne dozăm potenţialul intelectual şi creativ, pentru a nu ofensa. Şi bărbaţii sunt asupriţi, nu pledez în niciun caz pentru superioritate feminină sau probleme unilaterale. Bărbaţilor li se cere dârzenie şi stoicism categoric, fără devieri de absurdă sensibilitate. Aia e rezervată exclusiv femeilor. Lipsa inteligenţei emoţionale care din punctul meu de vedere ar trebui să fie materie principală în şcoli, îi face să atribuie în mod indiscutabil rolul de manager general al treburilor casnice, femeii. Chiar dacă ambii muncesc, chiar dacă rolul doamnei e multilateral şi dimensional. Aşa a fost din vremuri străvechi şi cu toate emancipările cu care ne mândrim, încă trăim într-o grotă metaforică. Suntem bombardate cu expresii periculoase şi otrăvitoare cum ar fi” nu poţi”, “lasă, că e prea greu pentru tine” ceea ce reprezintă un mod subliminal de a ne ţine pe loc. Paradoxal, ni se cere să jonglăm abil milioane de atribuţii. Pântecele să ne poarte copii, mintea să fie concentrată pe muncă, sânul să hrănească, zâmbetul să zâmbească, casa curată, mâncarea gourmet, iar toate aceste să fie realizate eficient, cu timpul care e ca un duşman care ne declară război. Iar noi împachetate frumos în nişte coconi diafani şi ambalaje convenţional acceptabile, trebuie să reuşim să ducem totul la bun sfârşit. Dar dacă cineva POATE să o facă, noi suntem acelea. Cu toate impedimentele, anxietăţile, durerile şi sângerările, răzbim, prosperam şi înflorim. Şi încă ne înhămam la mai mult. Pentru că putem mai mult. În totală conştientă de minusurile unei societăţi patriarhale, respectăm luptele duse de strămoaşele noastre pentru emancipare şi continuăm procesul chiar dacă morile de vânt ne sunt potrivnice şi până şi între surori se duc lupte pornite de la total greşită premisă că întreaga noastră existentă e o competiţie. Când aruncăm cu vorbe grele asupra societăţii, uitam deseori ca noi suntem societatea. Uitam să ne autoanalizam şi în situaţii conflictuale să scoatem din tolba, empatia.
Uităm că ne naştem surori, ca Luna ne e mama comună şi pădurea ocrotitoare. Că vara soarele ne încălzeşte în egală măsură obrazul şi frumuseţea feminină e divină.
Dintr-un moment de iubire se naşte o eternitate, iar prin puterea exemplului, progresul e de neoprit.
Să facem lumea noastră şi dacă e în aparenţă mică şi nesemnificativă, o utopie în care resentimentele, nevoia de confirmare din partea altora să se piardă în vânt, iar în locul golurilor rămase să înmugurească siguranţă, empatia şi iubirea. Să ne creştem fiicele şi fiii cu o nouă atitudine asupra vieţii, să le arătăm ca susţinerea reciprocă şi respectul sunt noile standarde ce trebuie atinse şi ocrotite, că adevărată valoare şi putere a unui individ nu are niciodată legătură cu situaţia lui socială sau financiară, ci cu atitudinea pe care o are faţă de natură şi toate fiinţele înconjurătoare.
Singurul adevăr pe care îl putem ştii cu certitudine e adevărul nostru, iar schimbarea pe care o putem face e doar a noastră. Simone de Beauvoir a spus cu mare elocventa “Cunoaşterea de sine nu este o garanţie a fericirii, dar este de partea fericirii şi poate furniza curajul de a lupta pentru ea”. Aşadar să lăsăm cuvintele dure şi privirile dezaprobatoare pentru cei care aruncă gunoiul în paduri ,pentru politicienii cu sufletele avide de avuții, să lucrăm la propria evoluţie şi să ne bucurăm de reuşitele surorilor noastre, ca şi cum ar fi proprii. Asta a devenit manifestul meu.

În încercarea de a-mi înfrâna ipocrizia, am decis să aplic ceea ce predic cu atâta sfătoşenie şi să îmi deschid mintea în faţa necunoscutului. Mi-am scormonit în traista cu preconcepţii pe care le am şi am căutat să discut cu o reprezentanţă a unui domeniu puternic stigmatizat. I-am pus o serie de întrebări care am considerat că îmi pot într-o mică măsură dezvălui un alt adevăr.Al ei.
Întâlnirea nu a avut loc în persoană, am discutat virtual, dar pentru o descriere vizuală, apelez la materia cenuşie şi cer ajutorul imaginaţiei.
O cheamă, să spunem, Ana. Activitatea ei se desfăşoară în spaţiul virtual, dar ea îşi petrece cele “n” ore în faţa unui laptop performant, unde zi de zi poarta conversaţii cu străini. Ştie prea bine care e părerea societăţii despre ceea ce face, de aceea singurul care îi cunoaşte munca e soţul ei. Faţă de el nu are secrete. Oricât ar fi de obosită, seara de seară, îi poveste cum a fost ziua ei. O privesc cu ochiul meu de şoim analitic şi îi observ gesturile naturale, dar totuşi atent alese. E tunsă scurt, o dovadă clară a încrederii în sine pe care o posedă. Zi de zi aşterne vrăji asupra visurilor bărbăteşti. Îi poartă ca o zână pe tărâmuri fantasmagorice, unde iluzia se întâlneşte cu realitatea. Pentru că nu joacă mereu un rol. Îşi propune să îşi păstreze naturaleţea şi să aducă în joc şi părţi reale ale personalităţii ei. Îmi spune răspicat că ceea ce face ea, nu e pentru cei slabi de înger şi că doar un caracter puternic rezista. Că munca nu e nicicând ruşinoasă, dar ştie că normele sociale, culturale şi religioase nu ar privi niciodată cu ochi buni îndeletnicirea ei. Are douăzeci şi cinci de ani, e femeie. E o femeie liberă care a făcut nişte alegeri pe care le consideră potrivite în acest moment al vieţii ei. Nu face experimente pe animale în laboratoare obscure, nu arunca deşeuri în oceane, nu e nici parlamentar nici deputat. A făcut o alegere asumată şi e mândră de asta. O întreb dacă se simte în siguranţă. Îmi răspunde că, nu a întâlnit niciodată o situaţie în care să nu se simtă așa. Îşi vede liniştită de propria-i viaţă, fără să facă rău, fără să judece, pentru că ştie ce înseamnă să fii judecat.
Ar vrea ca mintea celor din jur să fie mai deschisă, dar e conştientă că acest lucru e la mare depărtare, mai ales în România, tara în care inimile cele mai negre şi nemilostive se ascund în măreţe catedrale aurite, în care minţile cele mai corupte lâncezesc pe scaunele Palatelor, în care justiţia e doar de partea celor puternici, iar mii de locuri de muncă sunt rezervate pe nedrept verişorilor, nepoţilor sau amantelor, toate acestea sub imperiul justificărilor puerile sau inexistente.
În final pot doar să mă bucur de lecţia oferită de Ana şi să ofer din mine, ceea ce pretind de la alţii, iubire, empatie şi respect.

Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *