day by day

Dimineți grele

N-am apucat să beau o gură din elixirul negru care îmi desparte pleoapele grele, că a trebuit să fug din casă, treabă care din start anunţa un început de zi tenebros. Da, în excepţia în care sunt în vreo tară susţinută de turism, într-o cameră pseudo-luxoasă, unde ştiu că principala activitate a zilei va fi leneveala, primele peste douăzeci de minute ale dimineţilor, mi le petrec într-o constantă stare de ciufuţeală. Dacă mai am şi o noapte din aia în care hamsterul – guvernator al ideilor mele, e pus pe treabă, Albert (the Motan) îşi face cuib ca o cloşcă pe fața mea şi îmi toarce în timpan, e clar că la răsăritul soarelui, sau când decide vreun demon mistic să îmi dea trezirea, că starea mea de spirit va fi departe de jovială.

Corect ar fi, dacă îmi târăsc corpul semi-inert în lume, să am ștanţat pe frunte un soi de avertizare. “Atenţie, om trezit devreme, vă rugăm nu interacţionaţi! Nu ne asumăm responsabilitatea pentru eventualele înjurături sau membre rupte!”

Adaugi grimase, bombăneli şi o fată şifonata şi cam asta sunt dimineaţa. Un white walker pus pe rele, gata să scoată iataganu şi să ucidă din faşă orice urmă de bună-dispoziţie înainte de ora nouă. Ştiu că suntem mulţi aşa. Oameni năcăjiţi care ar da multe avuţii pentru încă o oră de somn, păsările nopţii, care strălucesc cu adevărat doar după ce Soarele face schimb cu Lună.

Şi mă îmbrac eu cu o şosetă de un fel şi una de un fel, (pentru că dacă nu am timp să beau cafea, nu am timp nici să asortez şosete), mă uit în oglindă ca să îmi confirm că arăt de parcă am luat fashion advice de la un bursuc orb, dar nu sunt destul de trează ca să îmi pese şi oricum starea interioară trebuie să se reflecte şi în exterior.

Reuşesc (nu din prima) să bag cheia în contact şi ştiu că ritualul meu prolific de înviorare şi de întreţinere a stării mele super hippie zen va căpăta o nouă dimensiune în trafic. Ah, ce mândri ar fi ai mei dacă ar auzi de ce diversitate lingvistitcă sunt capabilă.

Ciufuţenia începe să îşi piardă din intensitate, pentru că ba văd un căţel care trece că omu’ pe la trecerea de pietoni, ba pe un Bmw-ist care îi spune” Not today, bo$$” la Zeu’ Morţii în timp ce depăşeşte pe linie continuă şirul de inferiori care aşteaptă să intre în giratoriu, dar pe care îl văd oprit ceva mai încolo de forţele legii care i-au observat bunul-simţ şi au decis să îl premieze cu minus o noapte în klub. Micile plăceri de genul îmi îmbunează starea, dar cum încă sunt cu cafeaua nebăută şi gogoaşă nemâncata, nu am învins încă balaurii şi iataganul îl ţin la îndemână.

Ajunsă la destinaţie, caut două locuri libere de parcare (numai aşa pot şi în nicun caz lateral), scot pălăria şi fac o reverenţă în faţa mea că am reuşit încă o dată să nu zgârii maşina sau să aplec vreun stâlp, aştept aplauze cel puţin frenetice din parte celor care au văzut cum am reuşit (din multe încercări) să ocup doar un loc, dar când acestea întârzie să apară, merg să fac al doilea lucru cel mai scârbos după trezit, interacţiunea cu oamenii. Bonus lvl 1424- statul la coadă. Toată dezciufuţirea produsă de căţeii pietoni şi bmw-isti amendaţi dispare. Bombăn că ultima baba căreia i-a mâncat dihoru’ găinile şi mă pun în rând cu lumea. Normal că durează, pentru că după sute de mii de ani de evoluţie, rachete pe Marte, transplante de cap, cred că nici când o să ajungem să levităm şi să comunicăm prin telepatie, unii nu vor înţelege că salvezi timp dacă ai banii şi actele necesare pregătite puţin înainte de fi rândul tău.

În fine, se apropie rândul meu, iar gândul că îmi voi îndesa o gogoaşă (cu glazură) întreaga pe gât şi voi bea trei litri de cafea, mă fericeşte. Reîntregesc trupele şi pornim curajoşi, cu imaginea recompensei că icoana.

Doar că încercările mele nu se opresc aici. Soarta îmi e potrivnică şi decide să îmi testeze caracterul de samurai în devenire. Îmi scoate în cale un duşman pe măsură. O creatură pe cât de rară pe atât de puternică. Un Mandark al Dexter-ului meu, un Voldemort periculos, un Span combinat cu Loki şi instruit de Sauron în cârdăşie cu Agent Smith- omul binedispus dimineaţa.

Ochii lui tâmpi îmi zâmbesc, iar gura i se mişca neîncetat, făcând glumiţe, una mai neamuzantă ca alta. Da, el se trezeşte râzând în hohote şi cântând. Îi plac dimineţile şi abia aşteaptă să facă lumea să râdă. Şi îi face pe mulţi, sărmanii neobişnuiţi cu omu’ vesel în spatele ghişeului.

Între noi se duce o luptă fatidică. Voi reuşi eu să îl enervez pe el sau el pe mine. Vor reuşi glumele lui din secole apuse să mă facă să zâmbesc sau figura mea acră să îl lase păgubaş şi poate chiar să îi taie elanul de om odihnit. Ştie că are de a face cu un grad ridicat de plictiseală şi lene şi e precaut. După câteva tentative nereuşite, scoate As-ul din mânecă şi îmi dă lovitura finală. Îmi oferă un biscuite. E ieftin şi de cacao. Preferatul meu.

M-a dezarmează şi învinge în timp ce molfăi lacom la biscuitele primit. Încerc să mai fiu puţin bosumflată, dar puterile lui sunt prea mari. Vraja ciufuţelii de dimineaţă s-a disipat. Îi zâmbesc sincer şi plec binedispusă în treaba mea.

Sper să nu ne mai întâlnim niciodată.

Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *