day by day

La tăți ni-i greu


Un singur cuvânt dezaprobator poate avea un impact uriaş asupra noastră. Şocul refuzului e direct proporţional cu grosimea obrazului. Sau cu încrederea în noi. Şi clar cu obişnuița. Din păcate, avem o nevoie acută de aprobarea, laudele şi mai nou like-urile semenilor. Şi nevoia asta (exagerată la unii) poate avea efecte devastatoare. Poate opri creaţia. Poate încetini creşterea şi dezvoltarea. Niciodată nu am fost cel mai mare fan al criticilor. Cred că fac parte din categoria aia în care principală grijă e să menţinem EGO – ul nevătămat. Dacă e să fiu complet sinceră, pot spune că nevoia asta de laudă şi recunoaştere se duce atât de departe încât preţuiesc un compliment mincinos mai deschis decât o critică reală. Şi asta dăunează evoluţiei. Dar graniţa între EGO şi respectul de sine e câteodată mai greu de trasat. Mai greu de depistat. Soluţia ar fi pur şi simplu să nu mai cerem părerea tuturor. Să nu mai cerşim laude şi să pornim de la premisa(asa-i corect) că ceea ce suntem e suficient. E unic şi minunat.

Aşteptările nerealiste ne urca pe un piedestal fragil şi orice deraiere de la planul făurit de mintea noastră, ne poate provoca prăbuşirea.

Mi-am petrecut câteva zile îmbufnată ca un copil enervant de răsfăţat când un articol la care am lucrat destul de mult, nu a avut reacţia pe care o aşteptam. Nu m-a huiduit nimeni, dar nici Stephan King nu mi-a scris, uimit de talentul meu. Da, atât de departe m-am dus.Şi aşa cu orgoliul suferind şi lacrima atârnând în colţul ochiului, aproape că m-am oprit din scris. Am fost periculos de aproape să ştirbesc încrederea în abilităţile mele, doar pentru că lucrurile nu au decurs exact cum am vrut eu.

Noroc că nu sunt chiar cel mai idiot dintre pământeni şi am realizat că astea sunt nişte non – probleme, nişte adevărate WSPP (white spoiled people problems) şi că e cazul măcar să mă prefac matură şi să învăţ din urmă experientelor.

Mi-am lins rănile, mi-am dat două binemeritate palme şi ca un Braveheart slăbănog, am continuat.

Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

3 Comments

  1. Am recunoscut in articol o stare de fapt si o sinceritate dezarmanta care e perfecta pt evolutia ta !

  2. Nimic mai greșit în a avea nevoie de laudă, ovațiuni în picioare și/sau like-uri. Fiecare își hrănește egoul din mediul în care și-l expune și mai nou, cel puțin în mediul de patronate, lucrurile ăstea sunt mai promovate și “împinse” decât o creștere salarială. Problema vine la estimarea proprie care se scaldă în disciplina proprie (sau lipsa disciplinei). Toți vrem să credem că suntem speciali sau genii neînțeleși pe când e foarte ok să fi “average Joe”. Obscuritatea, lipsa aparentă de amprentă asupra oamenilor, mediului și a lumii dăunează. De aia lumea e într-o spirală de depresie urmărind insta, fb sau alte platforme unde tot ei își croiesc un timeline care le displace dar îi atrage în același timp.

    Un articol scris cu greu, muncit, investigat sau gândit, nu este pierdut odată ce este publicat. El poate sta acolo ca bază pentru alte articole sau situații viitoare. Nu e ca și cum l-ai aruncat la gunoi și nu mai ai voie niciodată să te mai atingi de subiect sau să-l dai ca exemplu pe viitor. Baza de conținut a unei pagini se compune atât din lucruri noi, revizuite, repuse în temă dar și pe lucruri deja discutate, care revin în lumina reflectoarelor din mediul online mirobolant.

    1. Andra Gruiță
      Andra Gruiță says:

      Chiar faină perspectivă asupra lucrurilor. Multumesc.

Leave a Reply to Andra Gruiță Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *