day by day

Viața la castel

Îmi place de mică să citesc. Dar nu prea cred că asta e meritul meu. Iubirea pentru cărţi cred că mi-a pornit în serile fericite în care bunicu-meu îmi citea povești menite să mă adoarmă, dar care mai mult mă ţineau trează. Sau poate că atunci când maică-mea lucra la Biblioteca Judeţeană şi pentru că eram un copil cuminte, mă lua cu ea. Încă nu eram la şcoală şi totuşi ţin minte atât de clar cum stăteam fascinată într-o cameră unde viitoarele mele prietene erau aranjate migălos pe categorii. Ţin minte cum cladirea, ghinda mică cum eram, mi se părea un castel maiestos, iar Barițiu, un curajos cavaler care ne ocrotea. Nu te pui cu imaginaţia copiilor.

Le iubeam pe toate tantile de acolo şi cred că şi ele pe mine pentru că nesimţirea a început să încolţească în mine doar din adolescenţă. Ţin minte cum în locul unde acum merg bogații- (Kasho), erau mulţi castani graşi şi plini. Oare de ce nu mai sunt castanii?

De fiecare dată când miros o carte (cele vechi sunt preferatele mele), mă teleportez instant în camera aia plină de aventură.
Faptul că îmi place să citesc e clar o consecinţă a locurilor în care am crescut, oamenilor care m-au înconjurat şi evenimentelor pe care le-am trăit. Îmi place să citesc pentru că mă întoarce în timp. În familie am mai mulţi scriitori, deci e clar că şi în sânge am oțar de literatură.

Sunt nedescris de netalentată la logică, matematică, fizică, chimie și tot ce ţine de tehnologie. Atunci, poate, în infinita lui înţelepciune, Creatorul a zis să încline puţin balanţa în favoarea mea şi să-mi ofere cartea şi scrisul. Că totuşi nu poţi fi praf la chiar tot.

Mult timp nu mi-am găsit calea, nu am avut un plan şi am plutit în derivă. Mă depăşesc povestiile alea greţos de inspirationale în care doctorul sau avocatul povestesc cum ei de mici ştiau că asta vor să facă. Dar mai am cîte o revelaţie care mă face să cred că nu am stat treizeci de ani pe planeta chiar degeaba. Ultima a fost că fiecare are ritmul propriu. Şi atunci presiunea a dispărut, planetele au început să se alinieze şi totul a început să prindă sens. Toate universurile pe care cărţile mi le-au oferit, toate călătoriile prin povesti nemuritoare şi regate vaste au contribuit la descoperirea cea mai importantă. Scopul me. Şi aşa s-a născut” Comorile copilăriei”, cărţulia scris din inimă, în care trei prieteni șugubăți au misiunea de a bucura ghindoci.

Probabil că nu voi putea să-mi cumpăr nicio insulă cu banii din vânzări, dar serile în care o să-i citesc lui asta mică a mea ceva scris de mine, o să compenseze.

Rolul fiecăruia din noi e bine stabilit, dar nu trebuie să îl cunoaştem chiar din fragedă pruncie. E normal şi sănătos să ne acordăm timp, să respectăm procesul, să avem răbdare şi într-un moment sau altul ceea ce ne e predestinat să ni se arate.


Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *