day by day

Omagiu

Când au devenit oamenii nesimțiți? Cu cât înaintăm în existența asta pornită absolut miraculos din cine știe aliniere astrală, cu cât suprafața terestră e cotropită de rasa asta distrugătoare de specii, cu cât roboții mai au puțin și devin colegi de clasă cu oamenii și cu noua aplicație de Iphone îți poți chema un OZN, care e defapt un Uber, cu atât constat că oamenii devin mai nesimțiți.

Cred că mai sunt vreo cinci bătrânei îmbrăcați îngrijit și demn, cu pălării atent poziționate pe capul unde cele câteva fire rămase sunt  meticulos pieptanate, care joacă șah și table și care îți dau sincer ziua bună și sarutmana, care au notate zilelele de naștere ale tuturor cunoscuților într-un carnețel și sună  la fiecare aniversare. Sunt atât de rari oamenii ăștia, încât atunci când aud unul (căci îi poți recunoaște și după glasul cald), îmi vine să-l iau în brațe și să fug cu el. Bătrâneii ăștia care nu mai sunt băgați în seamă au niște valori care cred că s-au cam pierdut. Nu cred nici că generația nouă e pierdută sau sortită eșecului, cred doar că are alte idealuri, valori și că puțin timp în preajma unui bunic sau unchi mai în vârstă nu le poate face decât bine. Poate mi-e și dor de bunicii mei care și-au dat părți din suflet ca să mă învețe ce e frumosul, care și-au folosit tonul grav să mă învețe ce e respectul față de tot ce e viu, de la râmă la spicul de grâu. Dacă aș fi vreodată supererou și dușmanul mi-ar cauta călcâiul lui Ahile, acesta ar fi clar legat de bunici.

Nu au fost numai niște bunici deosebiți, dar și niște oameni deosebiți. Și asta o aud mereu când întâlnesc persoane care i-au cunoscut.

Bunicu’, un om masiv cu ochii de un albastru celest, a fost profesor, director de teatru, scriitor și un mare iubitor de animale și natură. Fiecare zi petrecută cu el era o aventură. Și nu doar pentru că eram mică și ușor impresionabilă. Omu’ făcea niște chestii pentru mine, absolut de basm. Ca de exemplu mă ducea în zilele însorite la cules de ciuperci în mășînă lui Toyota Celica pe care o cumpărase din Germania și pe care o vedeam că o nava spațială,iar acolo inventa tot felu de poveșți legate de cum au ieșit ciupercile împinse din pământ de niște zane mici,că o mulțumire a faptului că respectăm natura.Era un pescar împătimit și nu știu cum găsea niște oaze feerice (care e foarte posibil să fi fost doar niște bălți)unde ne petreceam diminețile de duminică, doar noi doi,departe de bîzîielile ,mamei și bunicii Ica,povestindu-mi despre tot ce era frumos.

El a fost și cel care mi-a insuflat pasiunea pentru poveșți,pentru că citeam mult împreună.Aventurile baronului de Munchausen erau prefereatele mele și cred că l-am pus pe săracu’ om să mi le citească până le-a învățat pe de rost.Dar o făcea ,pentru că, vulpe mică ce eram, simțeam că ar face orice pentru mine și poate că profităm de asta.

Guligulacii,niște copilași puși pe soțîi și aventuri și care cred că au bucurat ceva școlari, s-au născut din imaginația omului cu ochii albaștri, dar în multe ocazii îmi spunea că eu și verișorii mei suntem inspirația. Asta însemna mult pentru o fată tunsă periuță care aducea mai mult a Mowgli decât a Ariel.

În fine, am simțit să îi aduc un mic omagiu omului care m-a inspirat să scriu și care m-a conturat în ceea sunt azi. După ce am mai crescut și au început drăcoșii ani de adolescență, au fost multe momente în care ba țipăm la el, ba nu mai voiam să merg cu el și deși sunt sigură că știa că e doar o faza, nu putea să fie chiar plăcut.

Ideea e că ceea ce te poate învață un bunic blajin, ce ne poate povesti un om peste care au trecut anii, este de neegalat și nereprodus. Dacă aveți unul la îndemână, au la un telefon distanță, nu ezitați să lăsați ceea ce faceți, doar să nu fie oale pe foc si dați fuga la el. Știu cu siguranță că mie mi-ar placea să mai pot face asta.

Și de nesimțiți să uităm, căci m-a înduioșat amintirea bunicului și m-am decis să le acord prezumția de nevinovăție.

Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *