day by day

Dezechilibru

15 Septembrie – o dată asociată cu o tristețe generală în rândul picilor care încă tânjesc după zilele senine și libere ale verii. Ziua în care cei mai fericiți (și probabil singurii) sunt vânzătorii de flori. Cred că și profesoarele s-au săturat să plece la sfârșitul zilei acoperite de un morman de plăntuțe colorate care nu o să facă altceva decât să se ofilească în două, trei zile. Dar, așa se face, așa se cade. Chiar am citit de curând de o doamna care le-a propus părinților să doneze suma pe care ar fi dat-o pe flori, unei case de copii. Parcă altceva. O întrerupere a unui cerc vicios de iroseală.

Copilașii se aștern frumos în bănci, aduși cu mare ștaif de părinții echipați cu mașini de ultimă fiță, gata pregătiți să li se știrbească din individualitate. Uniforme trase la xerox, rechizite de top, ghiozdane din cele mai ușchii. Dar ăștia sunt norocoșii. Asta e realitatea roz a poveștii. Cea în care nu sunt riscuri să îți cadă tavanul pe caietul de matematică, în care nu ai de parcurs zeci de kilometri doar că să îți oferi o minimă șansă la informație. Asta fac puii de om din mediul rural. Cei care își pregătesc ghiozdănașele atent de cu seara, se trezesc când încă și găinile dorm și pornesc șontîc,  șontîc spre clădirea-pericol. Cred că în cazul lor ar fi indicat iarna să fie vacanță și vara să învețe, căci e de-a dreptul cutremurător să vezi niște micuți cum tremură în clasele pline de igrasie și frig.

Dar ei vor să învețe, nu se plâng, nu se maimuțăresc și nu se revoltă. Le place școala, își iubesc învătătoarea și sunt tare mândri de penarul și ghiozdanelul pe care părinții s-au chinuit să-l cumpere. Dacă au frați sau surori cu siguranță că totul se refolosește. Irositul e ceva străin de ei. Sărăcia din zona rurală e în totală discrepanță cu bogăția sufletească a acestor oameni și cu minunata reprezentație a naturii din zonele care au reușit să scape de trafic, nervi și noxe.

”Veșnicia s-a născut la sat” vorba bunului meu prieten, Lucian Blaga și nefericiți cei care uită sau nu cunosc minunăția unei vieți rurale. Sunt anumite valori pe care cred că doar un om crescut la țară le poate avea. Nu zic că dacă ești crescut în București, ești un măgar nevrotic, ci doar că satul îți oferă o pace sufletească pe care orașul aglomerat, ti-o răpește.

Am văzut copii de zece ani, mâhniți nevoie mare că au Iphone 6 și nu 7 și nu mă pot obișnui cu ideea. Vreau să cred  că răzgîiala asta nu e altceva decât un ideal al părinților transmis celor mici – ”Uite ce ambițios e, vrea ce-i mai bun”. Gândirea asta toxică ne face să trăim într-o lume în care sufletelele astea nemodelate se ghidează doar după busole materiale și își îngroapă de la o vârstă fragedă partea empatică și artistică.

Și am ajuns să nu știu pe cine să compătimesc. Pe elevii urbani care nu cunosc lipsurile materiale, pericolul prăbușirii tavanului, extremele termice din clasă, dar nici mirosul ierbii proaspăt tunse, avantajele simplității sau liniștea când se așterne seara, ori pe prichindeii satului care uneori își fac lecțiile la lumânare, umblă cu aceeași papuci până se consumă talpa și trebuie să învețe în niște condiții mai rele decât în unele închisori.

Ca în multe cazuri, presupun că o cale de mijloc ar fi cea mai bună variantă. Generația asta promițătoare, fascinantă și cu minte inovatoare, trebuie să fie influențată și de  o  parte  mai puțin strălucitoare  și anume esența satului românesc- un cumul de pace,natură,greutăți și beneficii.

Hai să ne mutăm la mare (țară).

Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *