day by day

Daffy, Johnny și vanitatea

Naturalețea a devenit depășită. Venim binecuvântați cu un trup și un chip în perfectă armonie, ca o pânză curată a unui artist începător. Asta ni se oferă gratuit. Și noi în înțelepciunea noastră infinită, ce facem? Le afumăm, scrîjelim, murdărim, împuțim, afundăm în chimicale și grăsimi, iar apoi încercăm să reparăm răul făcut, folosind diverse metode hoțesti. Și toate frustrările și complexele noastre sunt ca niște cadouri minunate pentru industriile avide de monetar. Pe de-o parte industria modei ne induce nu tocmai discret care sunt ultimele tendințe în materie de corpuri, revistele ne fraieresc cu pictoriale mai modificate decât brânză topită (poate nu tocmai cel mai bun exemplu, dar sper că știți toți că brânză topită e plastic vopsit galben), iar sărăcuții de noi rămânem gri, slabi și afectați profund de un coș.

Frumusțea a început de ceva ani încoace în țară noastră să o dea rău de tot în ridicol. Bărbații bagă steroizi, se mută la sală și se transformă toți în Johnny Bravo, iar femeile pur și simplu se sluțesc. Își mutilează frumusețe de trăsături și se injectează cu otrăvuri în cele mai nebănuite zone. Și asta nu ar fi așa o problema, dacă ar cunoaște sensul moderației. Ai două linii în loc de buze? Pune acolo puțin acid, nu superi pe nimeni. Sforăi ca un bătrân de la deviația de sept? Rezolv-o. Poate că ai țațele până la buric și mersul la plajă e un coșmar. Rezolvă și asta dacă crezi că te-ar face fericită. Dar de ce nu știi să te oprești și suratele lui Daffy Duck sunt tot mai prezente?

În nevoia asta a noastră disperată de perpetuare a speciei (pentru că bănuiesc că la asta se rezumă totul, la găsirea unui partener potent care să ne ducă gena mai departe), ne pierdem identitatea. Uităm că putem și doar să FIM. Putem și doar să ne trezim dimineață, să facem un duș (ca să nu o dăm în nesimțire), să bem un pahar mare de apă, și să zâmbim unui străin. Asta cred că ne-ar face mai frumoși decât 200 ml de botulină.

Nu neg importanta micilor ajustări unde e nevoie sau a plentitudinii de beneficii asociate cu mișcarea curului de pe scaun, dar hai să revenim la MODERAȚIE.

Ieri, în drum spre casă, citeam de un domn care după ce a cheltuit echivalentul a vreo trei mașini scumpe și pentru că probabil a rămas fără părți de modificat, pur și simplu și-a scos două coaste  pentru a fi posesorul unei talii de viespe. Imaginea oaselor care pluteau sinistru într-un borcan m-a facut să trec prin mai  multe stări, de la dezgust, la amuzament, la milă. The horror! În fine, e clar că acolo e nevoie de câteva vizite la terapeut. Mă gândesc și cine ar fi distinsul medic care ar face așa o procedura? Nu sunt niște jurăminte ce trebuie respectate? ”Promit să nu scot nimănui coastele în scopuri estetice” trebuie musai inclus.

Și totuși raza de speranța apare. La prietenii nostri americani se observa o timida incercare de includere pe scene  a persoanelor cu straturi în plus de grăsime. Am văzut într-o prezentare recentăde moda o domnișoară foarte frumoasă cu vitiligo, firele albe nu mai sunt ascunse obsesiv, machiajul e drastic diminuat (Alicia Keys decide să nu îl mai poarte deloc), normalitatea și simplitatea capătă ușor- ușor teren. Dacă tot copiem mult din afară sper și noi să renunțăm treptat la roșul de pe buzele supramărite, asortat cu movul strident de pe pleoapele acoperite cu niște gene grele și false și gletul de pe obraz.

Puțină iubire de sine, mai puțin machiaj, mai puțină modificare fizică și totul va fi bine.

Being ugly is just a state of mind.

Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *