day by day

Chicas

Cel mai clar scriu dimineaţa. Când gândurile nu îmi sunt încă îngreunate de agitaţiile zilnice. Şi azi m-am trezit îmbibata în pozitiv. Poate am visat ceva roz şi sclipicios, sau vreun pui de căţel, dar în dimineaţa asta nu am găsit (încă) motiv să mă lamentez.

Sper că sinapsele să nu se revolte şi să îmi pot exprima gratitudinea pentru sufletele ce mă înconjoară şi îmi suporta defectele care nu sunt tocmai puţine.

Crescută în lumea gri(exagerare în scop descriptiv) a copiilor fără fraţi sau surori, cu nişte verişori care îşi pot lua fără probleme acest statut, dar pe care îi vedeam doar în vacanţe, am tins mereu să îmi dezvolt relaţii cu persoane din jur.

Eh, dar asta nu e chiar aşa la îndemâna oricui.Mai ales unui Mowgli introvertit, pretenţios şi pe alocuri dificil(asta sunt eu, pentru cei care încă nu şi-au băut cafeaua).

Spre norocul meu, copii reuşesc să relaţioneze mult mai uşor şi am început să-mi împart jucăriile cu câţiva piticoți de prin bloc, să leg câteva râsete, lucruri care din păcate s-au pierdut o dată cu mutarea mea.

Şi hop, apare spaţiul academic unde relaţionarea cu alte fiinţe e absolut necesară supravieţuirii.Când începe clasa a cincea, un timid început al pubertăţii se face simţit şi groaza mea de a socializa se intensifică.Începe să-mi pese de cum arăt, dar nu atât de mult încât să fac ceva în privinţa asta.Am ghiozdanul la fel de dezordonat ca şi părul , hainele zici că le-am primit de la un băieţel de-a treia, pieptul mai plat decât colegul grăsuţ care ocupa banca din faţa mea şi încă fană declarată a jucăriilor. Mai sunt şi nou-venita şi urecheata.În consecinţă nu am prea multe lucruri care lucrează în favoarea mea şi nu pot învinovăţi pe nimeni că nu se înghesuie să-mi fie confident.Groază de nou şi împrietenire mă cuprinde din ce în ce mai tare, iar expunerea mea în faţa a douăzeci de copii care încep să cunoască plăcerea bârfei, nu ajută. Şi chiar când eram gata să capitulez şi să îmi rog părinţii să ne mutăm la ţară, unde presupuneam că o să am măcar statutul de ”fata de la oras”, un chip cunoscut îmi invadează spaţiul. O fetiţă tunsă clar cu ajutorul unui castron, cu sprâncenele îmbrăţişate deasupra ochilor îmi acorda o şansă.Şi asta pentru că Soarta se hotărăşte în sfârşit să-mi surâdă, când se dovedeşte că eu şi fata cu o sprânceană am fost la aceeaşi grădiniţă.Sărbătoare! După câteva săptămâni, mă pot numi în sfârşit, mândra posesoare a unui prieten.

După ea au urmat încă câţiva cu care încă am onoarea să fiu apropiată.

Urmează liceul, unde dramele sunt mai drame, adolescenţii mai miopi, hormonii mai năzbâtioşi şi încep să realizez că Bănica şi Liceenii, au cam minţit cu prezentarea lor utopica a unor ani de-a dreptul dificili. Aici e clar că ai nevoie de întăriri. Prietenii din generală s-au împrăştiat pe la alte licee şi iată că fobia mea de nou şi socializat e din nou alimentată. Dar se întâmplă ceva. După o clasă a nouă mai ciudătică , reuşesc să cunosc nişte domnişoare care îmi devin partenere de suferinţă şi distracţie, confidente, psihologi, meditatoare, profesoare ,cu alte cuvinte , familie.Şi de acolo totul e mai uşor.Am marele noroc să ajung de la micul friendless Mowgli, la o persoană care în vreme de jale sau după o ceartă tumultoasă cu iubitul, să poată pune mâna pe telefon şi să îşi verse amarul unei prietene. Mă simt ca un ursuleţ inimos când vine vorba de fetele astea. Nişte suflete pereche de acelaşi sex pentru care aş face multe şi care ştiu că ar face multe pentru mine, fără întrebări, fără interese ascunse. Şi asta în ciuda multelor mele atitudini de diva, ieşiri nevrotice şi obiceiuri enervante.Dar eh, toţi le avem pe ale noastre.După mulţi ani, după multe plecări prin ţări străine(mulţumesc mult PsD), după certuri, neînţelegeri, furturi de iubiţi, căsnicii, despărţiri, tachinări şi reproşuri, iată-ne tot împreună, tot râzând cu lacrimi, tot solidare, încă surori.

Sunt profund recunoscătoare pentru sufletele din jurul meu, pentru inima mare a fiecăreia din ele şi sper că legăturile dintre noi să rămână impenetrabile până ne confundăm între noi şi ne împrumutăm cadrele, bastoanele și aparatele auditive.

Ar mai fi multe de zis, dar simt ca o dau în sentimentalisme ieftine şi ştim că nu asta e deviza grupului nostru.

Să trăiţi!(haha

Andra Gruiță

Andra Gruiță

O timidă încercare de a comunica părți din fiinta mea.
Scrisul descătusează partea sociabilă a firii mele, de obicei suspicioase si colerice.
Prefer compania oamenilor născuti din imagiație, cu excepția câtorva suflete care au trecut testul timpului.
Citesc,mănânc,scriu(cand ma păleste inspirația),am multi câini si un copil pe drum. Mă plictisesc la fel cum iubesc, repede si tare.

You may also like...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *